A fost un an bun pentru fân. Ploile din mai şi de la începutul lui iunie au ridicat ierburile. În fiecare dimineaţă, cu mult înainte de ivirea zorilor, se auzeau de prin grădini şi de mai departe, din câmp, sunetele coaselor bătute cu ciocanul pe nicovală. În acea zi satul părea pustiu. Doar râul ce cobora din munte, străbătându-l pe lângă uliţa principală, clipocea pe pietrele ce-i stăteau în cale. Câinii şi găinile, care un timp s-au bălăcit în nisipul drumului, s-au retras pe sub porţile înalte ca de cetate, pentru a aţipi, în curţile umbrite de ziduri şi de viţa – de – vie. Cele câteva lăuze, ce încă n-au primit dezlegarea ieşirii din casă, dormitau şi ele alături de micuţii lor. Numai Gheorghea lui Gligor lui Ana lui Dumitru Florii, care nu mai ieşise de câteva luni din casă, nu putea dormi. Durerile ce le simţea ca pe nişte cuţite ce i se învârteau prin tot corpul nu-l lăsau. Îi era frică şi să adoarmă ca nu cumva în somn să fie cuprins de veşnicie. Şi nu de moarte se temea el ci de durerile mai mari ce o să vină după ce va închide ochii pentru totdeauna. Este sigur că vor veni. A văzut, în puţinele clipe când adormea şi visa, mai ales în ultima vreme, locul unde se va chinui mai crunt decât aici pe pământ. Acolo o să-l vadă moşu-său şi bună-sa, care l-au învăţat numai de bine, cum arde în cazanul cu smoală alături de toţi necredincioşii, acolo o să-l vadă nevastă-sa alături de care a trăit pe acest pământ aproape cincizeci de ani, o să-l vadă, după ce le va veni rândul, cele două fete şi cei trei băieţi şi mai ales o să-l vadă cum se chinuie nepoţii pe care îi învăţa, la rândul său, până nu de mult, tot numai de bine. Şi mai ales o să-l vadă ea, Chiva Florii, verişoara lui cea mai mare, care, din cauza lui, a plecat mai repede din această lume.
De ce n-a putut el să mărturisească? A avut când. Au trecut de atunci treizeci de posturi ale Paştilor, treizeci de posturi ale Crăciunului, treizeci de posturi ale Sfinţilor Apostoli şi treizeci ale Sfintei Marii. De treizeci de ori, ori patru, putea mărturisi părintelui. Îi putea mărturisi şi săptămâna trecută când ai casei, văzându-l cum se chinuie şi convinşi că sfârşitul e aproape, l-au chemat pe domnul părinte pentru a-l spovedi şi cumineca. N-a mărturisit nici atunci. S-a încăpăţânat, prosteşte, să ţină doar pentru el fapta, o faptă care acum, iată, nu-l lasă să moară, o faptă care îi va spori în ceea lume durerile, cele de acum fiind floare la ureche faţă de cele care vor urma în veşnicie.
De câteva ori, printre dureri, şi-a adus aminte de o predică a popii celui bătrân de dinaintea celui de azi. Spunea popa despre tâlharul ce a fost pus pe cruce alături de Iisus Hristos şi care şi-a arătat credinţa cu câteva clipe înaintea morţii, iar Domnul l-a iertat şi i-a promis că în curând îl va primi în Împărăţia Sa. Oare s-ar putea face şi pentru el o astfel de minune? Trebuie să încerce, trebuie să-l cheme pe popa. A început să strige din toate puterile. Să vină popa! Să vină popa nostru! Acum să vină popa! Aduceţi pe popă! Nu-l auzea nimeni, dar continua cu şi mai multă putere să strige. Într-un târziu a fost auzit de Coman, nepotul cel mic, care a fost trimis acasă de la fân, de Sub Stăuini, ca să aducă un lănţug din grajd pentru a înnădi cu el funia, ce se slăbise, de la prăjină.
– Ce-i, bunicule, de ce strigi?
– Să te duci, dragul moşului, dar acum să te duci, să-i spui popii să vină cu toate cele trebuitoare pentru spovedanie. Spune-i să vie iute că nu ştiu dacă oi mai putea răbda un ceas.
A plecat Comănel, fără lănţug, l-a găsit pe domnul părinte cosind prin grădină şi l-a convins să vină repede că se prăpădeşte moşu`
– Vreau să mărturisesc, părinte , să mărturisesc ce aş fi putut mărturisi încă acum treizeci de ani şi n-am făcut-o! strigă cu putere Gheorghe
În timp ce-şi punea patrafirul, părintele Ioan a început să spună molitva. Apoi,după ce termină:
– Zi, bade Gheorghe, zi, uşurează-te, iar Domnul în marea Sa bunătate te va ierta.
Gheorghe însă tăcea cu ochii pironiţi la o grinda de deasupra patului. Preotul aştepta cu mâinile împreunate pe patrafir. Tăcerea se prelungi nefiresc de mult. Faţa lui Gheorghe era nemişcată. Părintele văzu lumânarea de pe masă alături de cutia de chibrituri. O aprinse şi căută să o aşeze, cu grijă, în mâna muribundului. Acesta simţi flacăra şi pe neaşteptate o împinse, cu putere, făcând-o să cadă pe podea. Apoi se ridică, sprijinindu-se pe un cot.
– Să ştii, părinte, că eu, acum trizăci de ani, am omorât-o pe Chiva Florii.
La început, preotului nu-i venise să creadă ce auzea. Se născuse şi crescuse în sat. Îşi aducea aminte, copil fiind pe atuncea, de Chiva Florii care era verişoară de a doua cu mama lui. Toţi o ştiau cu un beteşug de inimă. A rămas câteva zile singură, ai casei fiind duşi în pădure. Acolo mergeau, după Sfântul Îlie, când se termina uscatul şi transportul fânului din hotarul satului, aproape toţi oamenii, la colibe. Bărbaţii coseau iarba din locurile ce le aveau în munte, iar femeile şi copiii o uscau . Apoi, toamna târziu, pe cară, ori la începutul iernii, cu săniile, fânul era adus în sat. Au plâns-o ai casei şi alţi oameni din sat pe Chiva. Nimeni nu s-a gândit că a avut moarte năprasnică, nici chiar medicul circumscripţiei sanitare care a constatat decesul.
– Spune tot, tot. De ce şi cum ai săvârşit această faptă care este un păcat strigător la cer?
– Pentru bani. Pentru banii de aur pe care credeam că îi are. Fratele ei, Oprea, care a murit nu cu mult timp înainte, se întorsese din Rusia, spuneau ăi bătrâni, cu bani de aur, de le zâce ruble. A ajuns acolo, ca şi alţii de pe la noi, înainte de primul război
– Şi cum ai făcut nelegiuita faptă?
– Ştiam că toţi ai casei au plecat pentru cel puţin două săptămâni la colibă, în pădure. I-am văzut când s-au dus, au luat cu ei vitele, cei doi porci şi găinile. Am sărit gardul prin fundul grădinii, am intrat în casă, am căutat peste tot. Am găsit în castănul din camera dinspre uliţă trei bănuţi mai grei care puteau fi de aur. N-am fost mulţămit şi m-am băgat în pivniţă, crezând că o să găsesc mai mulţi. Am cotrobăit peste tot dar alţii nu mai erau. Când să mă duc în grădină să sar gardul înapoi, numai ce aud vorbă de muiere:
– Ce-ai căutat, Gheorghe, prin toată casa şi prin pivniţă? Găsit-ai ce-ai căutat?
Era Chiva. Am apucat-o cu o mână de piept, iar cu cealaltă mi-am scos căciula şi i-am pus-o pe gură şi pe nas. După câteva clipe s-a lăsat în genunchi şi apoi s-a lungit pe pământ Am sărit gardul pe unde am intrat. După două zile l-am mai sărit odată. Chiva era tot acolo, întinsă. După vreo zece zile s-au întors cei plecaţi la colibă. Au găsit-o pe moartă şi au îngropat-o. Bănuţii, nu ştiu, or fi sau nu de aur, i-am pus după a doua grindă de la fereastră.
Gheorghea lui Gligor lui Ana lui Dumitru Florii mai gemu de câteva ori şi, după un ultim oftat, faţa i se destinse. Spun oamenii că a fost un om care parcă a întinerit după ce şi-a dat obştescul sfârşit.
BigBoyToys's Blog... 
Respiratii Paralele…