Nicolae CORNESCIAN – Himera din Adincuri…

Când în faţa ei, în portul asfinţitului, asemenea matrozului revenit din radele nemărginirii, apăruse Markus, i s-a părut că privea vreo fantasmă, siluetă, umbră acoperită cu năvodul de nisip şi raze azurii. Haloul sufletului străin, enorm şi mult mai greu decât aerul înserării, răstignit pe şpăngile luminii orbitoare, aidoma velei desprinse de crucifixul catargului, o ţintuia cu priviri goale, pline de amintiri confuze, de imaginile altor posibilităţi. Se puteau imagina mii de latenţe: tenebrele protejând golfurile orizontului, maree şi aurore, corăbii retrase dincolo de linia perceptibilului, pierdute în vastitatea închipuirii, punţi de piatră sidefie, suspendate între malurile prinse în ritmurile eternelor unduiri, trupul ei firav şi alb, aidoma sării culese în scoici veşnic jilave, un trup de care cineva prinsese o piatră enormă sau vreo ancoră, iar acum acel trup era tras la suprafaţă.

Se supunea unui reflux haotic, bizar, imprevizibil. Şi totuşi, undeva între văz şi văzduh, în partea lăuntrică a respiraţiei, unde mijeau reflexele apusului, delimitând unduirile umbrelor clare de reminiscenţele sesizabile, se deschideau revărsările hăului nupţial, obscuritatea ochilor ei, privirii ce te obliga să înţelegi o mare parte din adevăr. Ea nu putea exista. Nimeni nu putea să privească în felul în care Ocheana îl privea pe Markus. Tonalitatea acelui văz nimicitor aparţinea altei lumi. Conţinea inflexiunile ploilor fermentate între crustele văzduhului, completând spărturile fixităţii, cuprindea zările nebănuite, arcuirile ţărmurilor făgăduind izbăvire. Te ademenea dincolo de timpul tău, în dimensiunile uitării, în sihăstria amărăciunii invocând moartea.

Îi rămânea ultimul drum. Orice stavilă, orice refuz ori supunerea evadărilor nepotrivite, părăsirilor malului chindiei induceau alte inconveniente. Acel pas trebuia făcut. Nu mai exista nici o cale de întoarcere. O lovise drept în piept. Nici nu mai ştia dacă izbuti să scoată pumnalul ori dacă, prins în mrejele rătăcirii, doar i se păru că în faţa sa, în nisipul amestecat cu solzi, târşâia silueta vreunei sirene, căuta oglinda apei întremătoare, aidoma albatrosului rănit de refluxul lucorii mult prea stringente, alunecând înspre hatul infinitului lichid. Nici Markus şi nici altcineva, oricine, oricare pasager, pescar, spectator la acea scenă pe cât de macabră, pe atât de confuză, nimeni nu-şi putea lămuri, chiar şi în termeni destul de vagi, ceea ce se iscase în spectrul acelei lumini sângerii, acolo, la marginea eventualului, între etern şi uitare, infinit şi banalitate. O pasăre liliachie se desprinsese de sticla zefirului învolburat, căzu în mare aidoma rupturii de cer, oglindind înăbuşirea unui suflet singuratic. În acel loc, poate pentru totdeauna, rămăsese amprenta umbrei cenuşii, mult mai grele decât trupul absorbit de valurile nopţii, mai lucioase decât umbra aripilor de sticlă, în serile echinoxului spintecând înălţimile imaginate, la fel de fragile precum transperantul pânzei de păianjen, ţesut în apropierea lizierei, unde un suflet cu marginile ude, evadând din clipa nefastului, se închistase în dezordinea eternului.

În zorii zilei următoare Markus găsi arma bănuitului asasinat. Petele vânăt-cleioase, într-un mod bizar, îl făceau să constate faptul că în seara precedentă nu văzuse nici o lacrimă. Înţelegea că totul, la fel de bine putea fi doar fantasma unei minţi confuze, pe cât de uşor, întâlnindu-se cu primul cunoscut, ar fi aflat faptul că dispăruse Ocheana, fiica amiralului Maris, bătrânului marinar pe seama căruia, în decursul ultimilor ani, s-au născocit mii de istorioare nesăbuite. Unii chiar au ajuns la ipoteza că fiica bărbatului din far era plodul iubirii acestuia cu acea vietate monstruoasă ce, în chip de femeie, se ivea mateloţilor veniţi de pe alte meleaguri. În realitate însă nu se putea demonstra absolut nimic. Nu exista nici un însemn, ceva cert, orice. Nu se putea găsi nici o urmă evidentă pe seama căreia mitul ar fi generat într-un adevăr abominabil. Legendele erau atât de variate, atât de înflorate şi confuze, încât, în minţile celor mai mulţi locuitori deveniseră pretextele snoavelor triviale. Markus ştia că în orice femeie bărbaţii divinizează ceea ce se reduce până la limita misterului, ce o separă de spectrul obişnuinţei, învelind-o într-o lumină diafană, aparentă, comparabilă cu nimbul de apă şi mireasmă, ridicându-se în nopţile cu lună plină deasupra sticlei mării. Poate tocmai din asemenea motive cineva inventase ideea fiinţei marine. Şi dacă nici măcar Ocheana nu exista vreodată?

- Aici a fost cineva, zise bătrânul amiral, insesizabil apropiindu-se de Markus.